Cantarea imnica liturgica o realitate obiectiva in epoca parintilor capadocieni

Dupa cum bine se stie, imnografia a fost destinata cantarii, acelei cantari neacompaniate, de factura vocala, iar dezvoltarea cultului crestin dupa veacul al patrulea are loc pe terenul imnografiei crestine. Din punct de vedere al retoricii muzicale, monodia bizantina se caracterizeaza prin acel stil ecleziastic specific Rasaritului Ortodox, cu un vadit caracter liric, iar din punct de vedere al sintaxei muzicale, ea are un pronuntat caracter diatonic, desfasurandu-se intr-un stil liber, continuu, capabil sa puna in valoare cu claritate ideile poetice ale imnografiei. De aceea putem spune ca versul liric reda sonor gandul si simtirea, pornind odata cu ritmul care-si revarsa frumusetea prin schimbarea tonalitatii muzicale, potrivit sentimentului exprimat. In acest sens, intre versul liric si exprimarea lui a existat totdeauna simultaneitate: cuvantul a fost exprimat, cantat sau strigat intr-o forma unica, repetandu-se ca tonalitate, variind numai in continutul cuvintelor, al gandirii¹. In limbaj liturgic muzical,orice compozitie poetica cantata in adunarile crestine, poarta numele de imn. Din acest punct de vedere, in Ortodoxia Rasariteana nu poate fi separata muzica propriu­-zisa de poezie, deoarece, nu exista cantare fara textul poetic adecvat, text care dintru inceput, a fost destinat a fi cantat.² In acest cadru,intrebuintarea imnelor in primele veacuri, era un lucru binecunoscut in adunarile crestine. Astfel, sunt cunoscute imnele: „Mareste suflete al meu pe Domnul”, al Sfintei Fecioare Maria, „Acum libereaza…”, al dreptului Simeon, precum si imnul lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, „Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul lui Israel”, compus sub inspiratie divina, odata cu ivirea celor dintai zori ai crestinismului.³ Au existat imne si in perioada precrestina, insa muzica lor a putut fi descifrata prea tarziu.

Putem aminti imnurile delfice, dedicate lui Apolon si Muzelor,scrise in anii 138, i.d.Hr. si respectiv 128 i.d.Hr., compuse de atenianul Limenios. Primul imn este un prinos de multumire adresat lui Apolon ca aparator al orasului Delfi in fata navalirii galilor si reprezinta un adevarat concert: cor, flautisti si chitaristi,poetul fiind nu numai compozitor ci si regizor al ceremoniei. Cel de-al doilea imn, era cerut mai ales in cantece care ocupau un loc liturgic si intra deci in compunerea ceremoniei religioase.⁴

In crestinism insa, mai ales in primele secole, imnul a capatat un caracter dogmatic, mai cu seama in epoca ereziilor, devenind un mijloc eficace de combatere a acestora.

Marturii despre viata subterana, de catacomba a crestinismului si implicit despre aceasta prima perioada a imnografiei crestine, ne-au ramas foarte putine, cateva din ele fiind consemnate de istoricul Tacit(56-120) in Analele sale, apoi de Pliniul cel Tanar (61-114), prieten apropiat al lui Tacit si guvernator al imparatului Traian in Bitinia (111-113) care, intr-una din scrisorile-raport catre imparat, mentioneaza faptul ca pe atunci crestinii “obisnuiau sa se adune in revarsatul zorilor si sa cante un imn adresat lui Hristos ca unui zeu”⁵ De asemenea, scriitorii crestini ca Origen (185-254), in lucrarea sa Contra Celsum si Eusebiu de Cezareea (263-340), autor al Istoriei Bisericesti , au lasat in scrierile lor marturii asupra vietii crestine, asupra existentei unei cantari imnice in viata crestinilor din primele veacuri. Marele capadocian Sfantul Grigore de Nazians (335-395), adversar al arianismului a compus el insusi imnuri in „ritmul cel nou” al iconografiei crestine, carora li s-a adaugat muzica potrivita.⁶ Tot in acest context, amintim si poemul Hristos Paschon, atribuit Sfantului Grigore de Nazians. Conceputa in trei parti, lucrarea dramatica in versuri iambice, avand ca prototip dramele lui Euripide, are in vedere un cor general, dar si unul al mironositelor, primul amplificand zbuciumul Fecioarei Maria, ca in tragedia clasica.⁷ Urmarind comentariile lui Simeon arhiepiscop al Tesalonicului, care stabileste o stransa relatie intre dogmele Bisericii si ereziile ce au bantuit epoca primara a crestinismului, muzicianul Alexandru I. D. Ştefanescu, afirma ca Doxologia Mica este o varianta trinitara, datand din veacul al IV-lea, a formulelor doxologice cunoscute inca de pe la sfarsitul veacului I. Mai departe, el reproduce un comentariu dogmatic interesant al Sfantului Grigore de Nazians, in care este condamnata erezia sabelianismului si aparata idea trinitara⁸.

Precum se vede, alaturi de Psalmii si de imnele biblice, care erau aproape singurele cantari religioase folosite in cultul crestin in primele trei secole, incep sa apara cantari sau imne noi, cu continut doctrinar, dintre care Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza de exemplu, imnul „Lumina lina”.⁹ Despre vechimea imnului “Lumina lina”, in afara de mentiunea facuta de Sfantul Vasile cel Mare, se mai poate vedea o aluzie la aceasta cantare in textul din resturile unui papirus descoperit la Oxyrhynchos (Egipt) din secolele III-IV, cu presupuse semne musicale alfabetice, avand un evident caracter dogmatic, in care se aduce lauda Sfintei Treimi : „Cantand (laudand) noi pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, toate puterile glasuiesc : Amin, Amin, putere,lauda.”¹⁰ In secolul IV, din indemnul Sfantului Vasile cel Mare, dar si al altor Sfinti Parinti, se dezvolta in aproape tot Orientul crestin, cantarea responsoriala( cand cantaretul canonic incepea cantarea, iar poporul ii raspundea de obicei cu un refren sau cu un verset din acelasi psalm) si cantarea antifonica ( cand credinciosii se imparteau in doua grupuri, cantand fie simultan, fie alternativ).¹¹ Cantarea antifonica se practica mai ales in cazul psalmilor. Participantii la serviciul de cult se imparteau in doua grupuri, de obicei , voci grave (barbati) si voci inlte (femei si copii) , care cantau alternativ si la sfarsit se reuneau, cantand in comun un refren sau un final special. Se crede chiar ca Sfantul Ioan Hrisostom, Sfantul Efrem Sirul si Sfantul Vasile cel Mare, au beneficiat de avantajele cantarii antifonice. Bizantinologul grec G.I. Papadopoulos , spune ca a gasit idei de mare valoare privind rolul muzicii in cultul crestin primar, mai ales in scrierile Sfantului Vasile cel Mare. Iata ce spunea Parintele Capadocian: “ Cantarea reprezinta seninatatea sufletelor, recompensa pacii, alinand zgomotele si valurile cugetelor, caci imblanzeste mania sufletului si cuminteste pe cel pacatos. Muzica sprijina imprietenirea, uneste pe cei despartiti, si impaca pe vrajmasi ; caci cine poate sa considere dusman pe acela alaturi de care canta, adresandu-se lui Dumnezeu (…) Cantarea este siguranta pruncilor, podoaba barbatilor, consolarea batranilor, cea mai convenabila podoaba a femeilor,odihna ostenelilor, glasul Bisericii.”¹²

Se intampla uneori, ca intors dintr-o vizita facuta unei biserici din provincie, Sf. Vasile sa se duca direct la biserica din Cezareea, spre a nu lasa pe credinciosii sai fara cuvantul lui de invatatura, cum aflam din Omilia la Psalmul CXIV : „Ati venit de cu vreme, de la miezul noptii, in acest sfant locas al mucenicilor, ca sa imblanziti cu cantari pe Dumnezeul mucenicilor si ati ramas pana la amiaza acestei zile, asteptand sosirea mea. Şi ca sa nu va tin prea mult si sa va obosesc, va voi vorbi putin despre Psalmul pe care il cantati cand am venit."¹³ Sfantul Grigore de Nazians ne relateaza doua intalniri ale imparatului Valens - care imbratisase erezia lui Arie - cu Sfantul Vasile cel Mare: „Mergand candva imparatul la biserica impreuna cu suita sa­ – era de sarbatoarea Bobotezei cand in biserica era mare aglomeratie ­- s-a asezat in randul mirenilor. Dupa ce imparatul a intrat inauntru si cantarile psalmilor i- au lovit auzul intocmai ca un glas de tunet, dupa ce a vazut acea mare de capete si ordinea desavarsita din biserica si din altar, incat I se parea mai degraba ceva ingeresc decat omenesc; dupa ce a vazut si pe Sfantul Vasile, cu trupul nemiscat.”¹⁴ Iata cum sunt privite de Sfantul Vasile relatiile psalm – cantare ca si actiunea trupului- actiunea mintii: “Ca sa vorbim in chip figurat, constructia trupului omenesc este un fel de psaltire si un fel de instrument muzical adaptat dupa toate regulile muzicale pentru a aduce imne de lauda Dumnezeului nostru. Faptele care se savarsesc prin trup si care tintesc la slavirea lui Dumnezeu, atunci cand miscarile noastre sunt in mod desavarsit cu ratiunea, sunt in cazul acesta un fel de psalm, dupa cum de altfel tot ceea ce tine de contemplarea cea inalta ca si de teologie, este un fel de cantare. Incat psalmul este un gand plin de melodie care vine sa se atinga de un instrument intr- un ritm frumos si in conformitate cu ideile cele armonice, iar cantarea este un glas plin de melodie redat in chip armonic, fara de amestecul vreunui instrument muzical.”¹⁵ In Omilia la Psalmul I, Sfantul Vasile Cel Mare, scoate in evidenta valoarea si folosul psalmilor, afirmand: “Cartea Psalmilor cuprinde ce este folositor in toate : profeteste adevarul, ne aduce aminte de faptele istorice, da legi pentru viata,ne invata cele pe care trebuie sa le facem. Şi ca sa spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obsteasca de invataturi bune, dand fiecaruia dupa sarguinta lui ce i se potriveste.”¹⁶ Din a doua jumatate a sec. al IV- lea, se pastreaza corespondenta privind moastele Sfantului Sava de la Buzau,capadocian din Asia Mica, cel care canta psalmi in biserica si cultiva cantarea psalmilor cu mult zel, martirizat la 12 aprilie 372 prin inecare in apa Buzaului in timpul persecutiei lui Athanaric si ale carui moaste le-a cerut Sf. Vasile, caci dupa stramosii lui, acest martir- calugar(cantor), era din neamul celor deportati odinioara, sau din monahii trimisi ca misionari, inrudire spirituala dintre neamul nostru si cel al Sf. Vasile.¹⁷ In conceptia Sfantului Vasile cel Mare, cantecele imnice si in special ale Psalmilor, sunt „pline de armonie, iar cei care le practica, isi cultiva sufletele; pe cei cu apucaturi salbatice ii imblanzesc si tot ele aduna poporul laolalta intr-un singur glas de cor.”¹⁸ Cat despre Psalm, Sfantul Parinte, afirma: „Psalmul este vocea Bisericii, el inveseleste sarbatorile si face sa se nasca in inima omului, dorul dupa Dumnezeu. Chiar si din inimile de piatra Psalmul stoarce lacrimi. Ce poate fi mai intelept oare ca aceasta povata a invatatorului care ne indeamna sa cantam, pentru ca in acelasi timp sa si invatam cele ce sunt de folos. Nu se intiparesc oare in felul acesta in sufletele noastre si mai bine invataturile.? Caci este stiut ca invataturile care se dau cu forta nu pot sa dainuiasca in suflete, pe cand invataturile care patrund in suflete cu placere si cu bucurie raman deapururi.”¹⁹ Fiind un bun comentator al Psalmilor, Sfantul Vasile face urmatorul comentariu cu privire la instrumentul muzical numit psaltire(psalterion):” Si, daca este adevarat ca exista mai multe instrumente muzicale, nu este mai putin adevarat ca profetul a armonizat cartea aceasta cu instrumentul numit psaltire,²⁰ pentru ca dupa cate mi se pare, el a voit sa arate cu aceasta harul Duhului Sfant care rasuna in ea, intrucat dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea isi are cauza sunetelor venita de sus.”²¹ Psalterionul sau Psaltirea era o lira cu zece coarde asemanatoare cu titera. Se crede ca si termenul psalm si derivatul sau, psalt, ambele avand ca sursa verbul psallo( ΨάΛΛω = eu cant, insotit de acompaniamentul unui instrument sau a mai multor instrumente), ar proveni tot de la acest instrument de mare circulatie in practica Vechiului Testament.²² Lucrarile Parintilor din primele veacuri crestine, mai pot oferi inca elemente noi cercetarii trecutului muzical si imnografic bizantin, deoarece muzica si imnografia devin inca din primele secole, expresia teologiei crestine. S-au facut referiri avizate pentru legatura indisolubila dintre literatura omiletica si imnografie, unii cercetatori vazind in predicile vremii o prefigurare a condacului. Astfel, imnografia prebizantina si apoi cea bizantina ating un nivel ridicat de spiritualitate crestina. Corelarea celor doua domenii teologice releva declinul retoricii incepand din secolul al IV-lea, in avantajul noilor forme poetico-muzicale, care le iau locul, fiind mult mai expresive. Prin ce a stralucit Biserica in primul mileniu a fost insa, imnografia crestina, imnul fiind cea mai nobila expresie a religiozitatii umane. Sfintii Parinti au proslavit tot ceea ce reprezenta maretia credintei prin imnografia de ei creata si de ei cultivata. Cu ajutorul imnografiei cantate au fost combatute ereziile vremii, iar Parintii Bisericii au devenit apologetii crestinatatii, ai dreptei credinte. Cat priveste muzica propriu-zisa a acestor imne, nu dispunem de surse documentare manuscrise si nici chiar de marturii complementare. Exista doar presupuneri, simple consemnari pasagere, cu privire la cantarea responsoriala si antifonica, de care am amintit la inceputul acestui studiu, la faptul ca toti credinciosii participau la adunari in care se aducea lauda lui Dumnezeu prin cantec. Putem concluziona ca primele secole crestine prefigureaza evolutia muzicii bizantine, care va ramane in practica tuturor tarilor ortodoxe si va sta la baza celei adoptate de tarile apusene.

Pr. Conf. Univ. Dr. Ion Isaroiu