Psalmodia si imnodia in Biserica crestina primara

Psalmodia şi imnodia în  Biserica creştină primară.

 

Pr. Conf. univ. dr. Ion Isăroiu

 

Din perioada apostolică şi până la instituţionalizarea Imperiului Bizantin, anul 330, muzica liturgică  a Bisericii creştine s-a aflat într-o continuă căutare a propriei identităţi. Cele mai importante şi mai frecvente referiri din scrierile pauline ne dau date despre muzica primilor creştini. În epistola I Corinteni, XIV, 15, găsim precizarea că muzica trebuie cântată atât cu duhul cât şi cu mintea. De asemenea, în sens profund, cântarea se identifică cu rugăciunea, cu alte cuvinte, cea mai adecvată rugăciune este cea cântată¹. În versetele următoare, Sf. Apostol Pavel, ne dezvăluie faptul că tot ceea ce ţine de viaţa cultică, trebuie să se facă “spre zidire sufletească”. ( I Corinteni, XIV, 26). Din punct de vedere muzical universul liturgic iudeo-creştin are foarte multe puncte comune, lucru formulat şi relevat în cadrul aceluiaşi conţinut ideatic de majoritatea specialiştilor. Din închisoarea unde se afla Sf. Apostol Pavel în anul 61, el îi sfătuieşte pe credincioşii din Efes să practice mereu psalmii, laudele şi cântările duhovniceşti( Efeseni, V, 19), ceea ce îl face pe muzicologul român George Breazul să considere aceste trei genuri, psalmi, laude şi cântări duhovniceşti, ca fiind opuse, dar derivând din cântările păgâne. Aceleaşi sfaturi le recomandă Sf. Pavel şi colosenilor : „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.”(Coloseni, III, 16). Pornind de la aceste frumoase îndemnuri pe care Sf. Pavel le dă creştinilor, reputatul bizantinolog Egon Wellesz oferă  una dintre cele mai pertinente clasificări ale cântului liturgic creştin din primele veacuri ale mileniului întâi. ²

 

1. Psalmodia (antifonică şi responsorială) ce cuprinde cântarea psalmilor şi a odelor.

 

2. Imnurile (cântările de laudă) formate din versete, strofe şi imnuri, litanii (rugăciuni), cântări de la procesiuni.

 

3. Cântările duhovniceşti: alleluia, cântările de laudă.

 

Cele trei forme (psalmii, imnele şi cântările duhovniceşti), sunt de fapt trei forme muzicale ce derivă din practica liturgică ebraică şi care vor devenii elemente specifice ritualului bizantin, la care în mod obiectiv trebuie adăugat citirea Sfintei Scripturi. În acest sens, putem afirma că, contextul în care s-a născut şi dezvoltat creştinismul, contopirea elementelor muzicale preluate de la templul evreiesc cu cele ale tuturor popoarelor care au aderat la noua religie sintetizate şi notate într-un sistem unitar de către greci, a dat naştere muzicii bizantine.³ Este pertinentă afirmaţia că, citirea textelor sacre şi formele de cântare ale primilor creştini au fost indisolubil legate de lumea iudaică. Acest lucru a făcut ca, până la profesionalizarea psalţilor, să fie recrutaţi specialişti din rândul celor care cântau şi deserveau sinagoga. În acest sens, o veritabilă inscripţie dintr-o sinagogă din Nicomidia, ne dezvăluie faptul că, psaltul ocupa nu numai funcţia de cântăreţ la sinagogă ci şi pe cea de psalt la biserică. ⁴ Născut în centrele în care şi-a desfăşurat activitatea pământească Iisus Hristos, creştinismul se răspândeşte în toate provinciile romane din Orient, găsind în lumea elenistică mediul prielnic pentru afirmarea până în Egipt şi Mesopotamia. Participarea grecească este cel mai greu de identificat, datorită unor tendinţe de îndepărtare de lumea elenă şi poate de multe ori din cauza acceptării cu prea mare uşurinţă a ipotezei acestei îndepărtări. Acest lucru ne determină să afirmăm că, metrica grecească a servit celei creştine iar imnurile cu melodii silabice erau demult în practica elenă.⁵

 

Trecerea de la vechea cultură ebraică, elenă şi cea din Orient, unde s-a răspândit creştinismul, la cea nouă, nu a fost bruscă şi nici nu se înregistrează o întrerupere, ci doar o reînnoire în spiritul noii religii. Trei elemente esenţiale au făcut posibilă simbioza dintre iudaism şi creştinism, sub cupola sinagogii: citirea şi meditaţia asupra Sf. Scripturi, ciclul liturgic săptămânal şi anual şi raportarea, în mod diferit, la aceeaşi colecţie de imne, Psaltirea. Pe lângă aceste trei elemente, creştinismul şi iudaismul mai au în comun şi cântarea psalmilor sau psalmodia. Majoritatea specialiştilor consideră că la toate întrunirile cu caracter religios, creştinii au cântat. Întâlnirile primilor creştini aveau loc în spaţii private, de obicei în case particulare puse la dispoziţie de creştini sau demnitari creştinaţi, urmate de o cină care avea punctul central „frângerea pâinii”, apoi cântarea cu tot ceea ce implica aceasta. După binecuvântarea pâinii şi a vinului, devenite trupul şi sângele Domnului, împreună cu cei doisprezece Apostoli “ au cântat laude” şi apoi au ieşit la Muntele Măslinilor (Matei XXVI,30 şi Marcu XIV,26). Acest lucru a permis cercetătorilor să considere că Mântuitorul Hristos a fost primul cântăreţ creştin. Putem spune că Mântuitorul a acordat muzicii un rol deosebit, transferând Apostolilor Săi şi apoi primilor creştini, tradiţia cântării psalmilor, laudelor şi profeţiilor practicate în sinagogile iudaice, ca modalităţi de rugăciune, mai ales de laudă şi de slăvire.⁶

 

Psalmodia, în esenţă, denumeşte recitarea sau cântarea de către un solist, citeţ sau psalt, a unuia sau mai multor psalmi, recitare întreruptă, din când în cînd, de răspunsul credincioşilor. Acest dialog dintre solist şi comunitate văzută ca un întreg a fost una dintre cele mai răspândite practici muzicale din cadrul comunităţilor creştine. Cât priveşte muzica propriu-zisă, exită patru tipuri de cântare, “ de psalmodiere” şi anume: cântarea solistică, cântarea solistică alternând cu intervenţia corului, numită şi cântare responsorială, cântarea prin alternanţa a două coruri, numită şi cântare antifonică precum şi cântarea recitativică.⁷  Preluată din ritualul iudaic, psalmodia responsorială şi-a găsit teren fertil în special în comunităţile monastice a căror practică zilnică le-a permis asimilarea acestor texte. Forma responsorială de cântare este confirmată şi de Constituţiile apostolice. Anagnostele citea versete şi asistenţa cânta refrenul după fiecare verset. Această concluzie asupra practicării cântării responsoriale în cultul creştin primar este confirmată şi de cele 14 cantilene din cărţile Vechiului şi Noului Testament, păstrate în Codex Alexandrinus  datat la începutul secolului al V-lea, iar în veacul al IV-lea practicarea cântării responsoriale fusese atestată de Filon Iudeul, în adunările religioase credincioşii repetând anumite stihuri cântate de solist sau psalt. ⁸

 

Sf. Athanasie cel Mare(† 2 mai 373), ne relatează în Apologia sa Despre fugă că, pe când biserica îi era asediată de către arieni, el a dat dispoziţie ca diaconul să citească un psalm, iar credincioşii să răspundă Că în veac e mila Lui.⁹ Istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează la rândul său că, “ pe când unul cântă frumos în cadenţă, poporul ascultă în linişte, cântând cu toţii stihurile de la începutul şi sfârşitul psalmilor.¹⁰” Cea mai veche ştire despre cântarea psalmodică o găsim în lucrarea Sf. Metodiu, episcop la Patara, intitulată Ospăţul celor zece fecioare. După ce se încheie dialogul între cele zece fecioare, care făceau apologia castitătii, se ridică Tecla începând să cânte un psalm precedat şi întrerupt din verset în verset de un răspuns al corului celorlalte fecioare. Autorul întrebuinţează pentru acest refren numele de ipacoi (ύπακοή). Este cel mai vechi termen pe care îl cunoaştem în materie de psalmodie.¹¹ Ipacoi vine de la verbul ύπακούω, care înseamnă ascultare, răspuns, atenţiune. În accepţiunea de astăzi, este imnul, strofa sau troparul, care se citeşte la Pavecerniţa învierii după canonul Miezonopticii după antifoanele de la Utrenie şi după sedealna de la sfârşitul odei a treia a canonului.¹²

 

Termenul de ipacoi cu care grecii desemnau de obicei formula sau sentinţa, ce servea ca refren, a trecut cu elementul grec şi în Biserica Creştină pentru desemnarea răspunsurilor credincioşilor în cântarea psalmodică, fie că ele erau rupte din versetele psalmilor, fie că reprezentau formule noi şi scurte cu consacrare liturgică, aşa cum se obişnuia mai ales în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Dintre acestea, doxologia mică era întrebuinţată de preferinţă. Poziţia primelor tropare intercalate în seria de cântare a psalmilor, fiind la început aceiaşi, intrau şi ele în categoria indicată sub termenul de ipacoi. Aşa se explică faptul că până astăzi au rămas în serviciul liturgic o serie de tropare cu această numire. ¹³

 

Aproape întreaga literatură patristică, consemnează faptul că, rolul principal în cântarea responsorială, aparţinea solistului. Având o aleasă educaţie formată la sinagogă, solistul era cu siguranţă, un foarte bun musician. Până la recunoaşterea oficială a creştinismului, întregul ritual s-a desfăşurat mai mult în case particulare şi mai puţin în spaţiul public, fapt ce sugerează, indirect, că muzica primilor creştini, a fost preponderent silabică.

 

În Confesiuni, Fericitul Augustin, citându-l pe Sf. Athanasie episcopul Alexandriei ( † 373), spune: “Câteodată însă, ferindu-mă în mod exagerat să nu cad în această ispită, păcătuiesc din prea multă severitate; se întâmplă în astfel de momente să nu doresc altceva decât să alung din urechile mele, şi chiar din Biserică , orice melodie a acestor dulci cântări de care sunt însoţiţi Psalmii lui David; mi se pare atunci mai sigur de urmat sfatul pe care, îmi amintesc, îl dădea adesea Athanasie, episcopul Alexandriei; acesta cerea cititorului să recite Psalmii cu o modulare a vocii atât de uşoară, încât să fie mai apropiată de vorbirea obişnuită decât de cântare.”¹⁴

 

Caracterul simplu al cântării este dublat de cel cathartic prin care omul se purifică, devenind astfel mai bun cu semenii săi. Subliniind dimensiunea morală a muzicii care îşi găseşte expresia supremă în psalmodie,  Sf. Vasile cel Mare se exprimă în acest fel: “Căci adevărul este că niciodată cineva nu a ieşit dintr-o adunare păstrând cu uşurinţă în minte cuvintele apostolice sau profetice, fie ele oricât de simple, pe când în schimb, toţi cântă cuvintele psalmilor acasă la ei, le fac să circule prin târguri şi nu rare ori s-a întâmplat ca cei care din cauza mâniei arătau întocmai ca dobitoacele, de îndată ce au început să cânte vreun psalm, la un loc cu alţii, să pornească apoi de acolo cu sălbăticia din suflet îmblânzită, datorită cântecului. Psalmul este liniştea sufletelor, răsplătitorul păcii potolitorul gălăgiei şi valului gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului şi înfrânează pornirea către patimi; este tovarăşul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei care îşi poartă vrăjmăşie. Căci cine oare mai poate fi socotit vrăjmaş al altuia atunci când îşi uneşte glasul la un loc cu el pentru a da laolaltă laudă lui Dumnezeu? Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din tovărăşia laolaltă a glasului un fel de trăsătură de unire între oameni, adunând poporul laolaltă într-un singur glas de cor. Psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, linişte pentru oboseala zilei, pavăza pruncilor, podoaba tinerilor, mângâierea bătrânilor, iar pentru femei una dintre cele mai potrivite podoabe. El face ca pustiurile să se simtă locuite şi ca lumea de prin târguri să se arate înfrânată. Început pentru începători, el este creştere pentru cei care progresează pe calea virtuţii şi sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârşirii. Psalmul este vocea Bisericii: el înveseleşte sărbătorile şi face să se nască în inima omului dorul după Dumnezeu. Chiar şi în inimile de piatră psalmul stoarce lacrimi. El este o faptă îngerească, o trăire cerească o mireasmă duhovnicească. Ce poate fi mai înţelept oare ca această povaţă a învăţătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca în acelaşi timp să şi învăţăm cele ce ne sunt de folos.” ¹⁵

 

Cât priveşte spiritul de smerenie ce trebuie să caracterizeze cântarea în Biserică, bizantinologul român Titus Moisescu, spune: „În muzica religioasă, cântarea trebuie executată cu fineţe, fără asprime, fără brutalităţi, în aşa fel încât să se creeze o atmosferă de linişte şi împăcare. De aceea este necesar ca în Biserică, totul să se desfăşoare în deplin accord cu momentul liturgic, atât soborul de preoţi, cât şi psalţii de la strană să nu iasă din atmosfera acestui atât de important şi semnificativ moment liturgic.” ¹⁶

 

Psalmodia antifonică al cărei iniţiator este considerat Sf. Efrem Sirul ( 306-373), a apărut ca o necesitate, deoarece cântarea responsorială nu mai corespundea cerinţelor credincioşilor, care au devenit mai numeroşi, mai strâns adunaţi în jurul centrelor eclesiastice, cu dorinţa de a participa activ la desfăşurarea cultului. În acest sens, psalmii au început să fie cântaţi în întregime de popor. Credincioşii s-au împărţit în două grupuri de obicei, voci grave ( bărbaţi) ; voci înalte ( femei şi copii), răspunzând alternativ la unul sau doi solişti, prin refrene ce puteau fi un aliluia simplu sau triplu, o frază din Biblie sau, un stih sau o strofă dintr-o creaţie bisericească, iar la sfârşit se reuneau, cântând în comun un refren sau un final special.¹⁷

 

În vechime, prin antifonie se înţelegea cântarea la octavă a aceleiaşi melodii de către voci bărbăteşti şi de copii în acelaşi timp. Numirea de antifon a rămas însă şi versetului întrebuinţat ca refren, chiar când el se cânta singur, adică despărţit de psalmul, căruia aparţine.¹⁸ Un prim indiciu asupra existenţei cântării antifonice îl găsim la Filon din Alexandria ( † 50 d. Hr.), care  ne descrie cântarea antifonică în lucrarea sa De vita contemplativa.

 

El ne informează că, la slujba de Priveghere unde se aduna secta Terapeuţilor, bărbaţii şi femeile alcătuiau două coruri, fiecare sub conducerea unui şef, cântând fie împreună, fie alternativ, pentru ca în final să se unească într-un singur glas. ¹⁹

 

Cântarea antifonică este utilizată în Biserica creştină abia în sec. IV, avându-l ca promotor pe Sf. Efrem Sirul, care dorind să combată pe ereticii Bardesan şi Armoniu cu propriile lor arme, a organizat poporul credincios să cânte atât imne compuse în genul lor poetic cât şi psalmi, întrebuinţând metoda ereticilor pe care îi combătea. Ulterior, din părţile Siriei şi ale Persiei, cântarea antifonică s-a răspândit şi în bisericile din zona greco-romană, începând din Antiohia²⁰, generalizându-se apoi în toată creştinătatea. Cât de generalizată era psalmodia antifonică în Biserica creştină de Răsărit, ne informează Sf. Vasile cel Mare într-un text din epistola către clericii din Neocezareea: „Dacă adversarii noştri sunt întrebaţi despre cauza acestui război neîncetat, pe care îl duc împotriva noastră, ei vorbesc de psalmi şi de un anumit fel de cântare pe care noi o obişnuim, dar pe care ei nu o aprobă. Obiceiurile noastre actuale sunt conforme cu acelea din toate bisericile lui Dumnezeu.

 

Spre sfârşitul nopţii şi înainte de răsăritul soarelui, poporul se duce la casa de rugăciune; el laudă pe Domnul cu spiritual frământat, cu căinţă şi cu multe lacrimi, iar după această rugăciune făcută în tăcere, toţi se ridică pentru psalmodie. Mai întâi, împărţiţi în două coruri, ei psalmodiază alternativ, atenţi la înţelesul cuvintelor sfinte, veghind asupra inimii lor, pentru a îndepărta orice cugetare străină. Pe urmă, lăsând unuia singur grija de a intona melodia, ceilalţi îi răspund. Şi astfel, noaptea se scurge în varietatea psalmodiei, întreruptă din când în când de rugăciunea singuratică; la răsăritul soarelui însă, intonează toţi, într-un singur glas şi într-o singură inimă psalmul mărturisirii( Ps. 91: Bine este a ne mărturisii Domnului…).

 

Dacă acesta este motivul pentru care vreţi să vă depărtaţi de mine, apoi, trebuie să o rupeţi şi cu credincioşii din Egipt, cu aceia din cele două Libii, cu aceia din Tebaida şi Palestina, cu fenicienii, sirienii şi arabii, cu cei care locuiesc pe malurile Eufratului, într-un cuvânt cu toţi cărora le plac veghile sfinte, rugăciunea şi cântarea comună.”²¹ Amėdė Gastouė consideră că Sf. Ioan Gură de Aur este cel care a adus la Constantinopol cântarea antifonică, împreună cu celelalte cântări orientale²², iar bizantinologul român Vasile Vasile, face distincţie între cântarea antifonică şi antifoanele propriu-zise, spunând: “ La început, prin antifoane se înţelegeau troparele sau stihirile provenind din psalmi şi cântate alternativ.

 

Ele au dat naştere cântării antifonice, fiind cântate alternativ la cele două strane. Ulterior termenul s-a restrâns la cântările practicate la Utrenie şi la Liturghie, în prima parte, la Denia din Joia Patimilor, la slujba înmormântării şi la alte servicii divine speciale. Aşa cum vom vedea, începutul acestor cântări cu pronunţat caracter dogmatic, aparţine tot primelor veacuri creştine.”²³ Psalmodia antifonică fiind comună, rolul cântăreţului se confunda cu al poporului, cu care executa laolaltă cântarea. Atunci când facem referire la participarea credincioşilor la psalmodia liturgică, înţelegem că practicarea acestui drept aparţinea tuturor vârstelor şi ambelor sexe. Mai ales copiii sunt menţionaţi în memoriile peregrinei Eucheria, spre sfârşitul secolului al IV-lea. În acest sens, descriind slujba Vecerniei la Ierusalim, ea spune că un număr mare de copii dădeau răspunsul “ Doamne miluieşte” la ectenia rostită de diacon ( Et diacono dicete singulorum nomina, simper pisinni plurimi stand, respondents simper: Kirie eleison…, quorum voces infinitae sunt).²⁴

 

Motivul firesc pentru care copiii formau un cor aparte în executarea cântării liturgice, era acela al purităţii vocii lor, iar atunci când în vreme de secetă se implora mila lui Dumnezeu, tot vocile copiilor erau folosite, deoarece, Sf. Grigore de Nazianz socotea cântarea acestora ca cea mai vrednică de a îndupleca mila divină.²⁵ Cu privire la dreptul femeii de a cânta în biserică, la început, n-a fost nici o restricţie. Femeile participau la cântarea responsorială împreună cu ceilalţi credincioşi, lucru pe care îl constatăm şi în Apus. Sf. Ambrozie, ne dă mărturie în acest sens: „Odată cu răspunsurile psalmilor, cântarea bărbaţilor, a femeilor, a fecioarelor şi a copiilor, face să se ridice un răsunet asemenea cu cel al valurilor.”²⁶ Sf. Grigore de Nissa ne informează că femeile împreună cu monahiile, cu bărbaţii şi cu călugării, au format un cor şi au cântat la înmormântarea sorei sale Macrina.²⁷ Totuşi, Sf. Ciril al Ierusalimului(† 386), ne spune că în biserică nu trebuie să se audă glasul fecioarelor şi nici al femeilor căsătorite; ele puteau să cânte sau să citească fără să fie auzite.²⁸  În sensul acesta, textul Didascaliei celor 318 Părinţi, spune lămurit ca femeile să nu vorbească în biserică, nici chiar încet, nici să psalmodieze cu ceilalţi, nici să răspundă cu ei, ci numai să tacă şi să se roage lui Dumnezeu.²⁹ Chiar şi conciliul de la Autun din anul 578 a interzis în Apus cântarea femeilor şi fetelor în biserică. Se poate constata, că Părinţii Bisericii nu criticau participarea femeilor la viaţa şi la cântarea liturgică, cât mai ales gruparea lor în coruri aparte, cât şi manifestările în afara bisericii, aşa cum procedau femeile eretice. Din cele relatate până aici, tragem concluzia că psalmodia în forma ei antifonică, a fost introdusă în cultul creştin spre mijlocul secolului al IV- lea, în cadrul comunităţilor din Antiohia. Păşind pe urmele Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, constatăm că tipul de cântare alternativă este de origine siriană, pusă în valoare de Sf. Efrem Sirul în lupta sa cu arianismul. Folosită deopotrivă de creştini şi de eretici, cântarea antifonică a fost preluată în veacul al IV-lea la Ierusalim, Asia Mică, Constantinopol, precum şi în Apusul Europei, la Milano, prin Sf. Ambrozie. 

 

 

Imnodia. Imnul a fost genul care s-a revendicat deopotrivă din tradiţia iudaică şi cea elenistică şi a fost destinat cântării, acelei cântări monodice neacompaniate, de factură vocală. Acest gen nou de cântare a fost cunoscut din primele decenii ale creştinismului, de bisericile din Corint, Efes şi Colose, aşa cum ne informează Sf. Apostol Pavel în epistolele sale.³⁰ Melodia primelor imne s-a inspirit probabil atât din psalmodie cât şi din muzica elină. Compunerea de imne a fost contribuţia elementului elin din biserică, întemeindu-se mai ales pe regulile muzicii greceşti, cântarea lor aducând în biserică spiritul muzical al Greciei, aşa cum psalmii împrumutaseră formulele cântării de la evrei,însă ele nu se inspirau din muzica clasică, ci aduceau elemente ale cîntării populare. Primii care au folosit astfel de melodii au fost gnosticii, iar creştinii au fost nevoiţi să-i combată folosind elementele lor de propagandă. Practic, în primele veacuri creştine asistăm la o competiţie între psalmodie şi imnodie, între ceea ce era moştenit preponderent din lumea mozaică (psalmul) şi ceea ce venea pe linia muzicii populare eline ( imnul). Imnul creştin din papirusul descoperit în ruinele vechiului oraş egiptean Oxyrhynchos compus în secolul al III-lea sau îceputul secolului al IV-lea d. H.,” odată cu notaţia muzicală a fost clasificat de Ilariu de Poitiers, Didim cel Orb şi Sf. Grigore de Nissa ca o laudă ( epainos) al cărei conţinut aminteşte formule cunoscute din imnodia creştină liturgică. Anumite expresii provin din poezia imnodică elină, de exemplu, la Mesomedes Către Helios 1- 4, şi revin în imnurile lui Sinesiu, episcop de Ptolemais, pe baza căruia s-au întregit primele cinci versuri ale imnului creştin. Spre deosebire de alte imnuri în care domină alte unităţi metrice, în papirusul mai sus menţionat domină monometrul anapestic. Studii asupra imnului au în ceput încă de la aducerea papirusului la Berlin, în anul 1922. Cea dintâi restabilire a textului a făcut-o Rudolf Wagner care a emis părerea că studiul amănunţit al muzicii va putea confirma ecoul acestei muzici în cea bizantină.”³¹

 

Muzica de la templu sau de la sinagogă avea o consacrare liturgică, pe când muzica imnelor venită pe sursă elenă nu a fost introdusă imediat în cult, ci mai întâi,  a fost folosită la agape. Cele mai vechi referiri în acest sens sunt date de Sf. Clement Alexandrinul în lucrarea Pedagogul, în care găsim textul unei cântări de laudă lui Hristos, adusă de copiii adevăraţi sau de cei spirituali, credincioşii abia convertiţi la noua religie, persecutaţi de împăraţii romani.³²

 

Dacă iniţial imnul a fost promovat la diferite procesiuni, sărbători religioase sau agape, adică la periferia vieţii liturgice, cu timpul el a început să pătrundă în Biserică, devenind singura muzică de sorginte creştină până în pragul secolului al III-lea.³³ Ca să primească o consacrare liturgică, muzica imnelor a fost adaptată la noul stil bisericesc şi golită de notele profane. Melodiile admise în imnele religioase creştine trebuiau să fie distincte faţă de cele profane, aici concentrâdu-se activitatea conducătorilor Bisericii, cu deosebire a celor din veacul al IV-lea.³⁴ Unirea armonică de mai târziu a formelor şi tehnicii muzicale noi cu cele ale psalmodiei, fără a se altera spiritul tradiţiei şi al cântării originale creştine, a fost lucrarea Sfinţilor Părinţi şi a Scriitorilor bisericeşti. Opiniile lor despre importanţa muzicii în cultul creştin şi în formarea omului moral sunt elocvente, conferind imnului prioritate şi o anumită ascendenţă faţă de cântarea psalmodică. Istoricul Eusebiu episcop de Cesarea  (263-340) ne relatează că Dionisie al Alexandriei († 254), combătând hiliasmul episcopului Nepos din Arsinoe, nu-şi ascundea aprecierea şi simpatia pentru darul lui de a compune imne.³⁵  Tot istoricul Eusebiu ne informează că presbiterul Gaiu invoca împotriva lui Artemon, cel ce nega divinitatea Mântuitorului Hristos, autoritatea imnelor compuse de primii creştini. „Câţi psalmi şi câte imne compuse dintru început de fraţi credincioşi, nu laudă pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.”³⁶ Ulterior, au apărut cântări sau imne noi cu conţinut doctrinar, dintre care Sf. Vasile cel Mare menţionează, de exemplu, imnul Lumină lină ³⁷. Despre vechimea imnului se face aluzie şi într-un pasaj din lucrarea Sf. Ciprian De oratione : “ Trebuie neapărat să ne rugăm iarăşi la apusul soarelui şi la sfârşitul zilei.

 

Căci, întru cât Hristos este soarele cel adevărat şi ziua cea adevărată, de aceea şi noi, când ne rugăm la apusul soarelui şi al zilei din acest veac şi cerem ca să vină din nou lumina peste noi, ne rugăm pentru venirea lui Hristos, care ne va da harul luminii celei veşnice.” ³⁸ Folosirea imnelor în disputele hristologice, atât de oponenţii Bisericii cât şi de creştini ca armă dogmatică şi de propagandă³⁹,  a întărit şi desăvârşit imnul din punct de vedere teologic, dar şi liturgic. Spre finele secolului al IV-lea şi începutul celui  următor, când imnele au început să fie utilizate în Sf. Liturghie, Biserica a reuşit să statornicească  un spirit autentic creştin în privinţa cântării acestor imne în Biserică. În sensul acesta, s-a asigurat veacurilor următoare spiritul unei cântări religioase măsurate, sobre, discrete, încărcată de spiritualitate, în consonanţă întru totul cu caracterul spiritual specific Bisericii creştine. 

 

În fine, putem spune că Biserica creştină primară a fost dominată, din punct de vedere muzical, de cântarea psalmilor şi cântarea imnelor. Întreaga literatură de specialitate ce studiază cântul liturgic din primele veacuri ale erei creştine, concluzionează faptul că cei doi termeni, psalmos şi imnos, sunt uşor confuzi şi inprecişi, abia începând cu secolul al IV-lea se poate vorbii de o distincţie clară între psalmii lui David şi imnul ca entitate componistică de sine stătătoare. Cu privire la felul cum s-a cântat acum două milenii, nu avem nici cea mai mică idee, dar ştim că atât cântul liturgic ebraic cât şi cel creştin, încep a fi notate abia la finalul sec. al IX-lea şi începutul sec. al X-lea. 

 

Note